Fuck

Când te apucă soarele de gât,
Când te mușcă veninul aprins al lunii,
Încerci să fugi, încerci să pleci,
Dar te îneci în propria viață,
Agățându-te ca de un cap de ață
De amintiri,
De veșnice iubiri.

Așa acum, așa și ieri, așa și mâine
Și tot așa o țin mereu în cercul meu
Fugind, înjurând, scuipând cu ură,
Suduind o viață ce singur mi-am făcut și modelat.

Acesta nu e un poem al vieții și nici al morții nu va fi,
Nu e nici cânt de dragoste și dor.
E ura ce mi-o mestec singur în neant,
E scârba ce, cu greu, eu mi-am format.
E-o mizerie cu gust de rahat dospit într-un etern de vomă veche.

O parte a sufletului ce e dincolo de întuneric,
O ai și tu, încerci să o reprimi
Și reușești.
Înveți copii tot la fel,
Ești un animal social, perfect adaptat, bine integrat
Dar incomplet fără de-oglinda asta ruginită.

Ți-e teamă de ce-ai descoperi și cum miroase?
Ar trebui să-ți fie!
Eu i-am scrijelit doar suprafața vomând apoi nenumărate gânduri văzând reflexia ce îmi arată!
Un intelect depravat, mulat pe un suflet laș și plin de scorburi rele, întunecate
Zâmbind și aprobând cu fața-mi calmă de om aproape serios,
Batjocorind și înjurând prostia-n gând o viață-ntreagă.
O viață de vierme, yes-man ce a uitat de mult propriul nume și gustul aerului curat,
Căci tot ce știe ne-ncetat, e gust și aer nou de cur proaspăt căcat.

„Ce? Te răscoale acum privirea cu buze maronii-n oglindă?
Du-te naibii! Continuă ce-ai început,
Măcar atâta lucru să faci bine!
Suge, dă o limbă, gustă-l, hai că-ți place!
Rahatul ăsta ce i-ai dat nume frumos,
Pentru tine dura-va o veșnicie
Nu-și va găsi sfărșitu-n moarte,
O știi!”
Aceasta-i mantra mea de dis-de-dimineață.

Ce-mi plac încercările acestea de a-mi găsi o cale,
De a ieși, de a-mi spăla
Păcate, creier, piele.
Sunt o păpușă mai mult haioasă decât tristă,
Legată și manipulată de propriul meu Ego,
Sfori ce de mult s-au transformat în sârmă ruginită,
Picurând lichidul verde al nesimțirii la atingerea de pielea-mi groasă ca o talpă.

Scriu, sperând la rezurecție,
Cunoscând prea bine diferența dintre bine, rău, dulce și amar,
Aleg amarul de fiecare dată, răul înaintea binelui,
Îngerul ce cade înaintea celui Înălțat.
Scuipând o soartă ce întotdeauna se repetă
(aceasta-i răzbunarea ei).

Urlet de groază în spatele fiecărei vorbe de amor,
Minciuni ce poftesc a fi crezute,
Cu alb imaculat vopsite,
Pline de spoiala magiei cupidonice –
Nimic altceva decât speranță sadică de triste aventuri
Terminate în legende morbide,
Nici ele noi pe tărâmul marii istorii ale acestei lumi.

Răgetele-mi răscolesc fiecare neuron,
Făcându-l mic, aruncându-l într-un colț,
Transformând frumosul simțului simțit
În singurătate, în disperare lipicioasă.
Tu-mi spui un vers frumos,
Eu îl voi lua și îl voi transforma după bunul plac al scârbei ce mi-o port.
Așa că-ți spun și ție cum mi-am spus și mie odată,
”Încearcă! Hai! Încearcă plină de speranță!
Hahahaha ce joc superb!

Totu-ncepe-ntotdeauna cu o ignoranță, cu o nepăsare,
Și cum din morți nu poți întoarce cu puterea ta nimic,
Tot la fel și cu întoarcerea din scârba propriilor greșeli,
Descopăr dup-atâta timp știind însă încă de la început,
De la prima ignoranță, de la prima nepăsare.

Și-oricât încerc în mlaștină a zbate o ieșire,
M-afund adânc,
Într-un adânc din ce în ce mai adânc cu fiece suflare.
Cu fiecare vorbă bună m-apeși un centimetru-n mai în jos,
Tu dragoste venită-ntr-un târziu,
Doar ca să îmi ajuți o soartă veșnic răzbunătoare
O soartă râzând cu lacrimi grele,
La fel cum, de altfel, și eu îi râd cam fals în nas, nervos.
Îți spun așa cum simt, știind că fiecare dor rostit,
Va scrijeli o amintire amară-ntr-un suflet condamnat
De propriile-i minciuni.
Masoc? Sade?
Autoflagel bine exersat,
Continui să îl exersez
Și doar sinceritatea lui îl face atât de perfect!
Așa că, ia dragoste de-aici, din sufletul smolit,
Meriți mult mai mult,
Meriți o realitate mult mai bună
Decât mizeria ce o pun pe platoul aurit al vorbelor neîmplinite-n realitate.

Nu văd scăparea,
Poemul ăsta nu-i o hartă ascunsă-n ițe,
Nu știu sfârșitul, deși îl știu,
Aș vrea să te ating, știi bine,
Sunt condamnat să nu o fac,
Și încă nu pot recunoaște
Adevărul ce îmi stă în față,
Răspunsul la mai simpla întrebare
Ce te face să te simți mai bine?
Ce te mai face liniștită?
Ce-ți dă siguranța și viața plină ce o meriți?

Abia acesta-i plânsul unui păcătos ce în sfârșit făcut-a suferință într-un înger, citindu-l.

Acesta nu e un cântec de amor!
Acesta nu e un poem de dor!

Anunțuri

Comentariile nu sunt permise.