Oglinda lipsei mele

Ți-ai luat cu tine tot ce ai nevoie,
Pregătită ești ca niciodată,
Un drum lung și greu ți se așterne înante-ți,
O călătorie ce dorești s-o faci în singurătate,
Ca un pendul ce trece dintr-o viață în alta,
Printr-o moarte scurtă, repetat.
Privind cu multă teamă cum inerția piere
Lăsând din ce în ce mai neatinsă viața,
Oprindu-se în nemișcare,
Rămânînd doar numele cu o poveste-n urmă,
Cu amintiri și vise,
Pendulul alb al dragostei eterne.

Eu însă nu te voi lăsa,
Fi-voi acolo,
Fără voia ta,
Prezență nedorită,
Când negru într-o parte, la mijloc o explozie de foc și pară și-apoi iar negru-n cealaltă.
O perioadă.
Vei încerca să fugi,
Vei țipa de supărare, alungându-mă,
Poate.

Orice-ai dori
Realitatea călătoriei tale, astfel va fi.
Pentru că tu nu mai poți demult alege:
Un fir subțire de speranță împrejur te leagă,
Ținându-te în viață.
Eu, însă, am trecut acest obstacol,
Imagine într-o oglindă veche când ai decis să-mi fii,
Frumoasă și iubită, dar de neatins, în ceață,
Privindu-te la nesfârșit, dorind să te cuprind,
Dar atingând cristale, iubindu-ți doar un vis,
M-ai consacrat unei eternități arzânde,
Făcând din mine ce-ntotdeauna-m fost,
Un negru, greu tăciune, arzând și fumegând,
Scuipând și peste tot negând,
Eternitatea albului firav în care ești pictată,
Cu un năduf ce nici măcar o lacrimă nu naște,
Evaporând-o chiar din suflet,
Cu fiecare respirație ce urlet nevoit ridică.

Și iată-ne acum, doi condamnați în veșnicie,
Un alb vis de dragoste-mpietrită poftind să nu îl vadă,
Pe cel negru foc dansând în jurul său, ce-și urlă neputința,
De a-ți da ție o viață iar mie o oglindă spartă.

Anunțuri

Comentariile nu sunt permise.