Păduri întunecate …

Doar când se lasă întunericul îl simt când e aproape, cu-a lui magie verde

William Bouguereau - Nymphs and Satyr _1873_

William-Adolphe Bouguereau – Nimfe și satir (1873)

Deși pădurea-i rece,
În ceață corpu-mi arde
Aprins parcă de-o dorință, deși eu
Nu am dorit vreodată, ci doar
În joacă, trupul i l-am oferit.

Am peste tot surori ce știu
Cum să subjuge,
Am peste tot ascunse-n frunze
O seamă de frumoase creaturi
Bezmetice și tulburi, poftind
Cel mai adesea,
La Faun din păduri.
Multe am încercat să-l prindem,
Puține îns-am reușit să-l strângem
În plasa ce i-o-ntindem
Pe tava argintie a râsului din nuri.
Îl caut, îl găsesc, îmi cântă
De sânii-mi înfioară,
Și pulpele îmi strânge
Necontrolat lăsându-mi căldura umedă, avidă, în locul meu s-ofteze
Căci ochii lui mă-ntoarnă dintr-ale mele gânduri,
Mai aprigi în văpaie decât voința-mi oarbă ce lasă să-mi vibreze
Și ultimul oscior în lungul meu orgasm, nenumărate rânduri.
Mă joc cu el, știind că totu-i în zadar,
Din nou, ca-ntotdeauna, încerc să mi-l subjug,
Înconjurându-i corpul cu mângâieri subtile, ce nu-i ating doar pielea
Ci-ntregul legământ.

Gloeden,_Wilhelm_von_(1856-1931)-Faun Cat. n.1140 - 1898

Wilhelm von Glöden (1856-1931) – Faun (1898)

Un jurământ ce-l leagă departe de pădurea-i dragă,
De  marea lui cea albă ce n-o mai poate-atinge decât și doar în gând.
Îi povestesc în șoaptă urechii ascuțite în timp ce-l las să-mi intre
În parfumatul drum, un drum ce îi promite aroma nemuritoarei brize,
Cântându-i din oftatul feciorelnic precum tăria sânilor ce îl apasă,
Povestea valurilor de cristal de mare liniștită,
Valuri ce-s sparte-n icnet,
Timid precum o pană ce-i gâdilă puternicul său piept,
De-o plajă fină precum suflul, un suflu ce mi-l trag la fiecare-mbrățișare
A coapselor lăsate-n voia mâinii sale ce știe să m-apuce
Tare, din ce în ce mai tare
Cântând din greu în mine precum în propria-i pădure
La flautul său drag.
Îl las ca-ntotdeauna, mă las și eu cu el, zâmbind și tot sperând,
Să-mi muște iar din suflet, cu focul din priviri,
Îl las să îmi pătrundă și ultima fărâmă de zid ce-mi stă păvază
Apărător al lavei ce subjugă, odată ce-i pornită în corpu-mi ancestral.
Un fir doar mă mai leagă de traiu-mi conștient – e țipătul suprem
Un țipăt nu de groază ci doar de deșteptare a singurei plăceri ce o mai am.
Și îl privesc cum râde din trupu-i tare încolăcit în mine
Știind că nu-i al nostru decât pentru-o secundă,
Însă-i secunda-n care ne-am scris o amintire,
A nimfelor poveste bătută-n sufletul lui Faun,

Un Faun infernal.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s