Urăște-mi mâinile

Urăște-mi mâinile ce-n gând mi te-au atins la asfințit,
Minciuna ce le-a fost mănușă
Țesută dintr-un joc pervers în visu-ți de fecioară
Atingere ce, temătoare, ți-ai dorit.

Urăște-mi gândul ce mâna-mi ți-a întins
Luându-ți tot ce-aveai mai bun
Un fluture în colivia strâmtă a mijlocului prins
Iubire și speranță ștampilată dur, ”carne de tun”.

Urăște-mi ochii ce priveau prin tine
Stană de foc în care ți-ai lăsat hipnotic un sărut
Ia-ți sufletul – cenușă suflată-n vânt
Și naște-ți pruncul din eter cu linie de înger blând.

Urăște-mi sufletul ce te-a lăsat să plângi
Cu mâna-ntinsă
Spre stele reflectate-n mare, suspinând.

Urăște tot ce reprezint
Scăpându-ți inima de mâna-mi mincinoasă,
De jarul ce ți-a ars un câmp de maci în ochii lăcrimați.
Fugind de-un suflet gol de tine,
Dezleagă-te de mine!

Abia atunci te voi iubi
În lipsă
Dar pe veci
În iadu-mi zâmbitor și plin de vină, aburind

du-te, dar vino

Mă-nfig în sufletu-ți plăpând
Ca șchiopu-n cârja-i moale.
Încerc să te dezbrac și-ți cânt
Plimbându-mi palma mincinoasă pe gâtul tău, agale.

Privești în ochii mei o lume ca de ceară
Cu forma ei  ce ți-e total necunoscută,
Sperând să-mi scapi de ascuțita ghiară
Ca-n alte dăți, poveste feminină ne-ncepută.

Te-ajută să-ți reziști în tremur
Doar forma-mi multiformă
Când  șterg broboane pe pieptu-mi apăsat în palmele-ți de aur
Cu nepăsarea mea diformă.

Și te întreb în vis șoptit:
Frumoasa mea, cum de se face refuzul tău rostit
Cu mijlocu-mi din ce în ce mai greu și buimăcit
De ale tale lungi picioare complet încolăcit?

Boabe de aur întinse pe un fir

În suflet, mult nisip.
Fire lucind la fiecare dor de-o amintire.
În ochi lucește-un orizont ce-l poți atinge când clipești.
Imagini ce ne fac mai buni și tot la fel, mai singuri – înnegrești.
Linie a vieții desenată cu un băț pe malul mării, o trăire.
Urlet lăuntric transformat în murmur, e credința.
Te-ncearcă un fior ce-și naște lacrima, dorința.
Încerci să îți justifici în oglindă neputința.
Apă cu valuri, ia-mă din vis și mă aruncă-n nemurire!
Astâmpăr fără de curaj, mândrie fără de motiv, deloc subtil.
Ți-a mai rămas un simț ce ți-l reprimi, un simț tactil.
Contur ce desenează o poză de profil.
Soare nevinovat în roșul cel viril.
Tablou întunecat de om umil.
Te-aud, sirenă, chiar de m-ai înecat dintr-o privire!

(ghici ghicitoarea-mi simplă:
de câte ori am mai murit?, câte din vieți o să trăiesc? sau poate sunt doar un tablou?

ajutor
în numele lui F găsești răspunsul ce sus l-am pus sus ștampilă, iar premiul tău, de ți-l dorești, e scrisul meu de mână trimis în apostilă)

orb

De-mi trebuie să te rănesc
O fac strângând din dinți știind că vei dori mai mult.

De vreau să mi te părăsesc
Știu că-i târziu,
Te am deja în mult tăcutul amintirilor tumult.

Te fac să plângi
Urlându-mi râsul peste coapsele-ți mușcate.

Te trag de păr când pofta mi se-arată,
Cabrându-ți brusc coloana asudată
Știind că râzi în colțul lacrimii pătate.

Însă mai știu
Eu, cel dezonorat:

Puterea mea asupra ta,
Cadână vie a sexului forțat
E un nimic,
În lipsa corpului tău moale udat de-un suflet violat!

Și-atunci mă-ntreb în veci însingurat:

Iubito, n-ai vrea pentru o zi, măcar,
Să fii doar tu în locul meu,

Cel posedat?

1001

O mie de ori „Nu!”, cu teamă așezați în singurul tău „Da!”.

Acesta e favorul ce mult mi l-am dorit.
Cătușe moi legate
De mâini și de picioare,
Schimbându-ți inima de fată
În val de vintre strâmtă
Pătrunsă de-un fior,
Bătând nebun,
Precum un clopot
Ce-anunță neputința-ți
De-a mai gândi cu capul,
Suflet povestitor.
Bătăi de gong ce-ți urlă
Eterna întrebare:
„Și-acum eu ce mă fac, mămico,
De o să-mi placă, mândria-mi violată?”

„Nu-mi lua puterea cu-al meu Da”,
Îmi plâng ochii tăi verzi
Ce încă-mi mai spun „Nu!”

E însă prea târziu,
Și-o știi,
Căci buzele ți s-au desprins, lăsându-l tremurat să iasă,
Umed aprob născut de-un gât uscat,
Fiindu-mi drept parafă pe-al nostru drept contract:

„Eu, tânără virgină,
Dedic păstratul himen al sufletului meu,
Acestui drac (mai josul subsemnat),
Într-un moment neclar
Și doar pentr-o vecie,
Să-l rupă într-un pat
Ce fi-va amintire
A miei de povești ce i le-am spus sperând
Că-i voi putea ascunde
Un singur adevăr!

Pe albul meu cearceaf,
Cu sânge însemnat”.