Imprevizibilul prezis (6)

woodnymph_epilogue   Privesc în spate cum privesc și în viitor. La fel de clar văd deceniile ce au trecut fără culoare, precum și orizonturile scăldate-n curcubee. Întodeauna a fost așa. De când mă știu am simțit ce va să vină fără să-mi doresc neapărat, și-am renăscut milenii, ne-ncetat.
Acum am o formă difuză ce nu m-a îngrijorat niciodată, căci de data asta-mi place să mă plimb prin păduri în timp ce plouă. Ploi de vară, ploi de toamnă au adus cu ele poezia de care aveam nevoie în acest mileniu. Unii mă recunosc drept visătoare ființă a naturii dar asta doar pentru că-mi ascund cu desăvârșită plăcere acea sămânță de neatins, de necontrolat ce ne chinuim cu toții să o descriem și, impotenți, o numim simplu ”suflet”.

   Până ieri.
Ieri, vânător de picături de suflet bune de pus în cartea ce o scriu pe frunze ude, am auzit un foșnet de departe. Sunetul îl cunoșteam, depărtarea am măsurat-o de nenumărate ori, dar acum ceva … ceva … hm … Greu de descris. Marea, căci de ea e vorba, vorbea pe mult mai multe voci, neliniștită, dar nu de furtună ci de dor. Un dor ce o făcea să prindă formă picând apoi din nou în platul plin de valuri al orizontului de seară. Și iar se ridica, privind în jur, căutând, căutând parcă pe cineva anume. Ascuns în pădurea mea cu ochi de foc, am urmărit-o lung cum se ridică și iar pică.

  Mă mișc. M-aude. Se sperie și fuge. Revine iar în forma ei eternă. Acum știu, am fost un vânător cândva. Mă folosesc de asta, căci mă atragi ca un magnet, Mare frumoasă. Îmbrac straiele invizibile și mă fac nevăzut, spirit al pădurii-n ploaie. Acum pot gândi în liniște la granița dintre noi. Acum pot scrie nevăzut de tine poeziile ce cântă formele în care simt. Te văd, m-opresc din scris, mă-ntreb dacă-mi vezi ochii de foc …
Decenii parcă au trecut în aceste ore de vânătoare ascunsă a sufletului tău. Încerc să mă conving neîncetat că eu sunt vânătorul și nu eu, cel vânat. Nu mai rezist și vin la malul tău, mă uit în sus la tine cum cauți din priviri, în depărtări. Îmi schimb tăcut iar forma și îți șoptesc – ai înlemnit. Nu plânge scumpă Mare, eu sunt aici, tot timpul lângă tine fost-am, n-am plecat. Nu poți răspunde, ți se-nmoaie genunchii dar te țin, te țin de mijloc nu te mai las să cazi în forma-ți ancestrală.

  Acum te-am prins eu cu privirea, căci tu m-ai prins de mult cu al tău foșnet, suflet ud-sărat ca lacrima fecioarei bucuroasă după ce-a gustat amorul ce ne face pe toți să retrăim o veșnicie.
Îți șoptesc o noapte, îți șoptesc o zi, ai prins viață. Îmi atingi buzele cu ale tale, privindu-mă în ochi fără frică de focul ce-mi arde în adânc. Iar eu înțeleg pentru prima oară în milenii, că ploaia cu care-mi scriam versul în pădurea mea, pe frunze ude, era de fapt sufletul tău, apa ta din lacrimi de bucurie, căci ai prevăzut mai bine decât mine că voi veni, suflet vânat, să te vânez, să îți recit, să te sărut, să …

Anunțuri